Cred că cele mai frumoase vacanțe pe care le-am trăit au fost cele pe care le-am planificat cel mai puțin. Așa mi s-a întâmplat vara asta. N-am știut până aproape de ultimele zile nici unde plec, nici dacă plec sigur. Dar am găsit la destinație două locuri minunate în care am simțit că pierd noțiunea de zile și date din calendar, în care tot ce am făcut a fost să mă bucur de oameni frumoși, mâncare și ce e în jur. Nu știam că pot să fac asta, fiindcă eu am veșnic planuri în cap și liste. Dar acum nu mi s-a părut deloc greu.
Despre Saschiz citisem, îl văzusem în fugă acum cinci ani și tânjeam de ceva vreme să îi descopăr casele și drumurile. E departe de a fi devenit destinație de vacanță pentru prea mulți. Nu, n-a fost invadat de hoarde de turiști după ce Prințul Charles și-a luat casă în zonă. A rămas senin și simplu. Poate prea gol, cu case care încă așteaptă să fie luate și iubite de cineva. N-am văzut mașini scumpe, dar sunt încă mulți săteni cu cai și căruțe. Sunt găini, pisici și câini pe ulițe, copii curioși la porți, meri și pruni de care m-am agățat peste garduri și mi-am cules ce mi-a plăcut, rubarbăr în grădini, niște dealuri superbe pe unde să te cațeri și să admiri lumea de sus. M-a vrăjit atât de tare săptămâna asta la Saschiz (am reușit să vad și Criț, și Bunești, care sunt în apropiere, și bisericile fortificate din ele, unde am dat printre puținii sași rămași în zonă) încât n-am nicio poză de aici cu peisajul, cu o casă, cu o poartă săsească sau ceva asemănător, cu o bucată de pită sau o un borcan de dulceață de lapte (am găsit de cumpărat la un magazin din Saschiz, unde se vând și alte lucruri bune). Ce am de zis e că merită să mergi. Să umbli pe coclauri, pe jos sau cu bicicleta (căci locul e bike friendly, iar eu abia aștept să îmi iau bicla mea și să mă pot da cu ea pe acolo după ce am văzut și am vorbit cu concurenții de la TBT Race), să te zgâiești la fluturi și la cer. Te rupi de realitatea aia de oraș agitat și într-o săptămână pleci cu capul mai limpede.
De la Saschiz am luat-o ușor spre Dunăre. N-au legătură directă, dar vacanța le-a legat și m-a dus într-un loc senin. Nici nu știam că Dunărea e așa frumoasă, dar la Cetate, la Port e bună de pus în ramă. O fi de la Conacul lui Dinescu, de la vinurile lui sau de la mâncarea bună. O fi pentru că eu am nimerit printre oameni primitori și într-o gașcă de cinefili veselei la Divan Film Festival, dar Cetate e un loc unde aș trimite multă lume să își spele creierul pentru două zile. Să își ia acolo un șezlong pe iarbă sau pe faleză și să stea cu ochii spre apă. Iar când se plictisește să mai dea o raită prin zăvoi, pe la plajă, pe la terasa conacului. Să mai ia un vin și să revină la contemplare. Despre filme n-aș ști a zice prea multe. Nu mă pricep prea tare la filme de festival, așa că nu pot să exprim păreri competente. Despre mâncare, ar fi de zis că am fost cu ochii pe tot ce am putut prinde și nu m-a dezamăgit. De la mazărea cu cârnăciori de capră, până la borșul de pește, plăcinta cu crap, salata cu linte, ciorba țigănească, purcelul în proțap și mai ales pita pe vatră pe care aș fi mâncat-o goală, dar pentru care mă păstram la micul dejun să întind pe ea unt și dulceață. Evident că n-am reușit să am mâini suficiente cât să fac și poze la toate în timp ce gustam, dar am reușit să îmi reîncarc bateriile la soare. Ceea ce mi-a plăcut tare.
