Bucurii de cofetar în 3 zile la Paris

Am plecat la Paris cu dorința de a fi uimită. Am vrut ca Parisul să mă surprindă, iar Parisul nu m-a dezamăgit. M-a surprins cu imensul furnicar de oameni care îi dă aerul de oraș aflat într-o permanentă vacanță. M-au surprins Notre Dame, chiar dacă doar pe dinafară, atât cât a mai rămas din ea, podurile de pe Sena sau străzile pavate din Montmartre, pline de pictori și bistrouri înșirate pe troturare. Dar cel mai mult m-au surprins și uimit gusturile pe care le-am găsit aici. Și pe care mi le imaginez de atâția ani de când m-am apucat să scriu pe un blog cu deserturi.

De la Pierre Herme până la Alain Ducasse, trecând printr-o listă lungă cofetării, patiserii sau boulangerii pe care mi-am dorit tare mult să le încerc, dar din care a trebuit să mă mulțumesc, totuși, doar cu o parte din ele. Trei zile la Paris sunt mult prea puține atunci când pleci cu poftele întinse la maximum. Pentru asta și pentru multe altele Parisul va rămâne pe lista deschisă a viitoarelor mele destinații. Încă mi-au mai rămas multe gusturi aici de descoperit.

Și au fost, pe rând.

Mousse de violete de la Carl Marletti. E de departe prăjitura la care am leșinat amândoi. Violetele sunt unul dintre cele mai delicate și pretențioase gusturi. El a zis chiar că e cel mai bun desert pe care l-a mâncat vreodată. Încă își menține părerea, chiar și după câteva zile de la acea experiență.

Macarons Cassis de la Pierre Hermé. Aș fi vrut să încerc acei macarons inediți cu foie gras și trufe, dar, din păcate, ei fac parte doar din colecția de iarnă. În perioada asta, magazinele lui Hermé au o multitudine de arome fructate de vară, așa că m-am mulțumit cu ce mi-a oferit anotimpul cald.  Am gustat șapte macarons diferiți, inclusiv celebrul Ispahan (cu trandafiri, zmeură și litchi) sau Céleste (cu fructul pasiunii, rubarbă și căpșuni). Dar la suflet mi-a rămas cel umplut cu dulceață de coacăze negre. Excelent în combinația de dulce și acrișor.

Quiche Lorraine de la Thierry Meunier. Recunosc că am uitat tot ce știam despre quiche-uri după ce l-am încercat pe al lui Meunier. Quiche-ul ăsta tradițional a fost perfect: de la crusta fragedă, până la umplutura uriașă și extrem de mătăsoasă din ou și smântână. Efectul? Acum îmi doresc să reușesc ca măcar să mă apropii de nivelul pe care l-am simțit la Meunier.

Baghetă cu beurre salé. Aș putea să mă mut în Paris doar pentru mirosul de pâine proaspătă care se simte prin cartiere dimineața. Pare o imagine desprinsă din filme, dar lucrul ăsta chiar se întâmplă. E atât de plăcut să mergi într-o dimineață de sâmbătă să cumperi baghete proaspete, pe care cu greu ajungi să le alegi din mulțimea de pâini din rafturi, să iei apoi în drum spre casă unt cu cristale de sare și să te bucuri în tihnă de combinația asta atât de simplă.

Eclerul cu caramel sărat de la Cristophe Adam. Dintr-o vitrină plină cu ecleruri să alegi doar câteva, fie ele chiar și în varianta mini, devine un fel de test de rezistență. Am gustat patru, cu zmeură și trandafiri, cu mango, cu ciocolată și cu caramel, iar ultimul a fost irezistibil. Cel mai bun mâncat de mine până acum, de departe.

Praline cu ganache de ciocolată și lime de la Alain Ducasse. A înlăturat tot ce îmi închipuiam că știu despre ciocolată. E un amestec atât de fin în interiorul lor, în care aroma de lime se simte abia la final și rămâne prins pe cerul gurii în timp ce se topește ultima urmă de ciocolată. Dacă ajungeți la Paris, căutați-l pe Alain Ducasse, n-o să vă dezamăgească.

Înghețată cu ciocolată de la Pierre Marcolini. Am plecat special în căutarea ei în ultima zi, chiar înainte de a porni spre aeroport. A meritat agitația. Gustul înghețatei e atât de intens, încât pare că mânânci o spumă rece cu cea mai fină ciocolată.

Pahare de rose sus, în Montmartre, cu privirea spre o stradă plină cu artiști ambulanți care pictează în văzul lumii.